Am fost un weekend la mare eu cu mine și am avut parte de tot felul de senzații interne și reacții externe.

Senzațiile interne au trecut de la entuziasm la teamă și au sfârșit cu bucurie, când am început să privesc cu-adevărat curioasă experiența pe care singură mi-am ales-o.

Entuziasm, pentru că în sfârșit am făcut ceva doar pentru mine și cu mine. Nu am plecat niciodată câteva zile on my own 100% și am luat-o ca pe o provocare, ca pe un dar, ca pe un date îndelung amânat cu cel mai bun prieten al meu din copilărie. Am făcut planul, am aranjat logistica, așa că iată-mă în tren, citind cartea aia pe care am abandonat-o din lipsă de concentrare și de energie care să curgă în direcția lecturii: Teach Us To Sit Still a lui Tim Parks. “There was a day of tears, a day of confusion, a day of panic, a day of optimism”, zicea cartea la pagina la care ajunsesem când am urcat în tren. Really?

A urmat necunoscutul, până am ajuns la cazare și am explorat împrejurimile. Au început scenariile: ce fac, cum fac, cum mă descurc fără mașină, fără să cunosc pe nimeni, cum o să-mi petrec timpul. N-am lăsat scenarita prea mult în acțiune și am trecut la…acțiune.

Mi-am găsit un colț de plajă unde mi s-a părut că sunt mai în culise. Ce fac, ce fac? Sunt un om al TO DO-ului, așa că am început imediat să-mi caut de lucru. Să citesc, de exemplu. Dar mi-am dat seama că dacă o să citesc în ritmul ăla, mi se termina cartea prea repede. Așa că am mai butonat, am mai scrollat, am mai sunat. Parcă tot căutam să-mi fac un plan, să mă văd cu cineva, să văd o față cunoscută. Deși am zis că scopul călătoriei este să fiu eu cu mine, parcă îmi era greu să accept că urmează să îmi petrec seara singură. Când am încetat să îmi mai fac planuri, m-am linștit. Am acceptat și am zis…let it be. Și așa a fost.

Experiența pe plajă singură a stârnit admirație din partea unora, parcă niște compasiune din partea altora. La restaurant, chelnerul m-a întrebat: “O singură persoană?” Și am răspuns: “Da, sunt într-o vacanță cu mine însămi”. “Ce poate fi mai frumos?”, m-a întrebat el. Chiar așa: ce putea fi mai frumos?

Am mers devreme la cameră, m-am culcat devreme, cu gândul să ajung devreme pe plajă ziua următoare. Ceea ce am și făcut.

E interesant cum te privesc oamenii. Unii zic “Săraca fată”, alții zic „Ce tare, cât curaj!”. Pentru mine, a fost funny să observ încotro merg gândurile lor și ale mele.

Ziua #2 cu mine: Valurile s-au mai calmat

Ziua #2 a fost atât de chill, am decis să o petrec pe plajă și să observ dinamica ei de la un cap la altul, nefragmentat. M-am apropiat de oamenii din jur care mi-au păzit bagajul ca să pot intra în apă, am mâncat light, hamsii și porumb fiert, m-am delectat cu un Aperol. Am mai povestit cu câte cineva de la distanță, dar m-am reîntors constant la scris și am simțit că inspirația și-a regăsit locul în viața mea. S-a născut chiar și o poezie!

Tot a doua zi, dar spre seara, am început iar căutările de fețe cunoscute, de evenimente, de ieșiri. Cumva, parcă a apărut senzația de plictiseala sau de missing out. Aveam senzația că sunt într-un loc în care se întâmplă atâtea lucruri, iar eu lipsesc din mijlocul lor. Cu toate astea, nu am rezonat cu nimic din tot ce am găsit. Așa că am decis să las să văd ce vine spre mine.

Ce venea spre mine

Nu era mereu ce căutam

Lucrurile se așazau bine

Atunci când doar le lăsam.

Să fie, să vină, să plece,

De unde și încotro,

…Să se întâmple unul din zece.

Orice început cu mine are și un sfârșit

Ziua #3 a venit repede și am decis să mă întorc acasă mai devreme. Logistica pe plajă cu un troller după mine nu era ușoară, plus toate responsabilitățile începeau deja să mă cheme, unele mai în șoaptă, altele mai cu voce tare. Așa că am luat un mic-dejun copios în gară la Constanța, mi-am mai cumpărat o carte “Despre viața bună și cum să o trăim” și, după 2 ore de călătorie rapidă cu un tren CFR sărac în aer condiționat, dar bogat în oameni înghesuiți unul într-altul, eram înapoi la realitate și la TO DO-ul meu.

De ce am făcut asta?

Mi-a luat ceva vreme să îmi clarific și mie, și celor din jur, de ce am vrut să plec în acest mini-self-retreat.

• M-am certat cu cineva?
• Mă simt rău?
• Mă ascund sau ascund ceva?
• Plănuiesc ceva?
• Protestez împotriva a ceva/cuiva?

Răspuns…NU, la aproape toate întrebările. De ce spun APROAPE? Pentru că la întrebarea dacă mă simt rău, adevărul era că NU ÎNCĂ. Adevărul e că am făcut asta pentru că am sesizat „pericolul”. M-am uitat în urmă și am văzut că am trecut prin săptămâni și luni foarte grele, am privit în perspectivă și am văzut alte săptămâni și luni grele la orizont. Așa că am zis să nu aștept să mi se facă rău. În ayurveda se spune despre cauza tuturor bolilor că este “acumularea” de diverse, de prea mult. So….destul că m-am observat fiind mai irascibilă ca de obicei, un prea mult dădea semne că se apropie.   

Ce vreau să spun cu asta? Să nu vă fie teamă de timp cu voi, pentru voi. O să fie ciudat la început, dar e un fel de Vipassana, o practică de introspecție, meditativă, silențioasă. O opțiune care scoate la iveală tot felul de “scheleți” din dulapul minții, frici, o vorbărie nesfărșită la interior. Dar după ce trece puseul acesta de a ne agăța de ceva cunoscut, de a căuta ancore, resurse, vin o liniște, o pace și o capacitate de acceptare net îmbunătățită a vieții. De fapt, a situațiilor de viață care aduc suișuri și coborâșuri.

Timpul cu noi și plăcerea de a ne bucura de el fac parte din sănătatea noastră.