Cine ma urmareste stie cat de pasionata sunt de yoga si de tot ce are o mica legatura cu psihologia pozitiva si cea transpersonala. De cand predau, sunt norocoasa ca am ghidat o multime de oameni, pe drumul lor inspre auto-cunoastere. Am experimentat multe pe propria piele si am avut ocazia sa observ multe atat la mine, cat si la ceilalti. Asa ca las aici cateva ganduri despre provocarea posturilor mai solicitante din yoga 😊

Ce cred eu ca trebuie sa facem atunci cand nu ne iese o postura complicata? Exersam, exersam, exersam. Timp in care nu ne frustram, ci perseveram cu blandete si cu impacarea ca suntem ok chiar si cu scenariul in care nu o sa ne iasa vreodata!

Pentru ca, dincolo de orice, yoga este despre acceptare, in niciun caz despre a ne pune intr-o cursa cu noi insine. Cred ca sunt suficiente toate luptele zilnice pe care trebuie sa le ducem cu noi insine si cu ceilalti, pentru a (ne) demonstra diverse. Cand suntem pe salteaua de yoga, toata aceasta incrancenare dispare, pentru a face loc bucuriei de a ne regasi pe noi insine, cu realizarile si limitarile corpului nostru.

Stiu, vocea egoului este puternica! “Trebuie sa poti!”, “Esti slab daca nu poti!”, “Esti plin/lipsit de forta daca poti/nu poti!”. Toti acesti pitici ne urmaresc si, in fond, e firesc. Au si ei nevoie sa se hraneasca. Dar depinde de noi daca le dam sau nu apa la moara.

Totusi, de cele mai multe ori, atunci cand o postura nu ne iese, ea incearca sa ne “spuna” ceva despre propriile noastre emotii. Povestesc tuturor experienta mea cu vestitul stat in cap. Evident ca am pornit de la ideea ca eu nu voi putea niciodata, dupa care am inteles principiile, am incercat, tot nu mi-a iesit. M-am oprit din incercare, m-am dat un pas inapoi si m-am intrebat ce este in spatele acestei imposibilitati. Mi-am dat seama ca era vorba despre frica mea de a cadea si imediat am facut legatura cu teama mea de esec, de a ma prabusi, de a risca, de a pierde controlul. Asta era senzatia la nivel mental, iar in studioul de yoga, ea se traducea prin frica de a cadea pe o suprafata dura (parchetul), care m-ar fi putut accidenta. Asa ca i-am dat sanse mai mari de izbanda urmatoarei incercari, care mi-a si iesit. Cum? Mi-am asezat salteaua pe iarba, in mijlocul gradinii de la tara. Dintr-o data, corpul si mintea mea s-au relaxat, s-au simtit in siguranta, gandul ca o posibila cadere ar fi fost pe iarba m-a reconfortat. Acum, statul in cap nu mai e vreo mare realizare pentru mine. Uneori imi iese perfect, alteori tot ma chinui serios, dar degeaba. Dar sunt ok cu asta. Pentru ca am inteles ce era in spatele incercarilor esuate si acum simt ca acest exercitiu de constientizare m-a ajutat mai mult decat orice victorie a ego-ului!

Atitudinea noastra fata de posturile si practica yoga este o reflexie a reactiilor noastre fata de provocarile vietii. In clipa in care constientizam motivele din spatele ei, intelegem provocarea si stim cum sa o gestionam.

P.S. Poza care insoteste articolul este o alta incercare, ulterioara celei reusite 🙂

Cand am pus pe hartie clasa de Detox Yoga pe care o predau, m-am gandit foarte mult la beneficiile fizice ale posturilor. Insa de fiecare data cand le povestesc cursantilor despre scopul orei, tin sa insist si asupra igienei mentale pe care cred ca suntem datori sa o facem in mod regulat. Am listat cateva dintre toxinele mentale de care mi-ar placea sa ne debarasam. Sunt convinsa ca sunt mult mai multe. Insa, din punctul meu de vedere, de la acestea pleaca toate ramificatiile care ajung sa ne sufoce vietile.

1. Perfectionismul – suntem invatati de mici ca trebuie sa fim cei mai buni, ca trebuie sa castigam, ca totul este o competitie. Din copiii competitivi ajungem adultii super-exigenti cu noi si cu cei din jur, cautand intotdeauna sa depasim recordurile proprii sau ale celorlalti. Partea proasta este ca aceasta cautare continua ne consuma, ne oboseste si ne transforma in frustrati. Traim intr-o stare generalizata de nemultumire si singura satisfactie este sa gasim o noua provocare. Si asta devine sursa unei vieti nefericite.
2. Materialismul – ne atasam de obiecte, iar societatea de consum ne ameteste intr-un univers plin de etichete, de branduri, de statement-uri. Ne pacalim devenind sclavi ai masinilor, ai hainelor, ai telefoanelor mobile. Ne impachetam in ambalaje stralucitoare, pentru ca ne e frica sa privim la interior, unde gasim un „produs” plin de vulnerabilitati, perfectibil. Ceea ce ne scapa insa din vedere este ca, atata vreme cat ne identificam cu „ceea ce avem”, riscam sa devenim „nimeni” in clipa in care acel ceva dispare.
3. Comparatiile sociale – in stransa legatura cu perfectionismul, hranim zilnic in noi aceasta toxina. Fie ca vrem sa stim cine a luat cea mai mare nota din clasa, cine a primit cea mai mare marire de salariu sau cat de scumpa este vacanta in care a plecat vecinul, ne alimentam complexele de inferioritate sau de superioritate. Fugim de „cine suntem” si cautam in exterior resursele pentru a deveni cea mai buna versiune a noastra, cand, de fapt, toate raspunsurile sunt in noi. Comparatiile sociale sunt temelia lumii masurilor, in care evaluam, scalam, standardizam, totul pentru a obtine acceptarea si pentru a ne tine departe de respingere.
4. Maximizarea – alergam dupa profit, beneficii, placere. Astfel, intram intr-un cerc vicios, in care crestem constant standardele de viata, odata cu asteptarile. Psihologul Barry Schwartz spune ca aceasta tipologie de oameni ajung sa castige mai mult, insa pastreaza in permanenta lipsa de satisfactie si au sanse mai mari sa sufere de depresie. Solutia pe care o propune este sa limitam numarul de optiuni, sa scurtam timpul de luare a deciziilor si sa gasim cu mai mare usurinta ceva ce este „suficient de bun”.

Deci, tu cand ai facut ultima data un detox mental :)?

Cand adultii isi rezolva problemele precum copiii, aleg sa nu isi vorbeasca, sa pretinda ca „nu au nimic”, sa isi vorbeasca „pe la spate” sau sa actioneze pe principiul „daca asa mi-a facut el, atunci ii fac si eu la fel”. E ciudat cum inaintarea in varsta aduce, uneori, o lipsa de maturitate mai mare decat cea din anii copilariei.

E neplacut, da, sa dai un telefon incomod, sa pui niste intrebari directe sau iti castigi dreptul la replica, pentru ca toate astea ne scot din zona de confort. Insa lucrurile nespuse si adunate intr-un colt al sufletului sunt sursele frustrarilor de mai tarziu, al conflictelor si al regretelor. Aparent, a evita sau a lasa tensiunile sa pluteasca in aer in speranta ca vor disparea de la sine pare sa fie mai la indemana. Asta si pentru ca prea putin se discuta in familie sau in scoala despre exprimarea nemultumirilor intr-o maniera constructiva, fara prejudecati la adresa celuilalt sau prezumtia de vinovatie. Pentru ca alunecam mult mai usor pe panta criticii in stilul pueril, pentru ca ne temem de confruntari si de a ne expune. Gestionarea conflictului / a situatiilor tensionate nu este doar apanajul sefilor, al liderilor, al persoanelor inzestrate cu autoritate sau cu „puteri” salvatoare. Nu. Este o abilitate care ar trebui sa se regaseasca in fiecare dintre noi, asumata constient, de dragul propriei igiene mentale si al cultivarii unor relatii sanatoase cu cei din jur.

E foarte multa lumina in sufletul tau, dar de fiecare data cand iti spui „nu pot”, „nu vreau”, „nu stiu”, „e greu”, „e imposibil” sau „celalalt e mai bun / are mai mult”, nu faci decat sa iti pui singur piedica. Si uite-asa aduci umbre sau poate chiar intuneric, iti incetinesti evolutia si te „setezi pentru esec”. E prea multa incrancenare in jur ca sa o mai adaugi si tu pe a ta, e prea multa presiune ca sa o mai creezi si pe a ta. Fii bun cu tine si priveste-te cu blandete, da-ti silinta sa procedezi mereu cu buna credinta si intentie si nu o sa ai ce sa iti reprosezi. Cauta sa fii sincer cu nevoile tale si sa nu te lasi mereu pe ultimul plan. Ceva lipsa se poate gasi oricand, insa cata vreme tu esti impacat cu tine si STII CINE ESTI, nu ai de ce sa te temi sau sa iti faci procese de constiinta. Ce-a fost, a fost si nu mai poti schimba, singurul control il al asupra momentului de AICI si ACUM, asa ca vino in prezent, cu inima deschisa, cu privirea ingaduitoare si cu dorinta de a construi si de a (te) dezvolta!

Foto credit: As seen by Paul Alexandru

Intr-un prezent in care tehnologia ne acapareaza tot timpul, mi se pare ca fuga de noi insine a devenit o stare de fapt. Ne refugiem in tablete, telefoane, laptopuri, shopping, gaming, binging si tot felul de notiuni moderne care ne tin in permanenta ocupati. Suntem departe de noi insine, dar, aparent, conectati non-stop la „retea”. Pe Facebook, pe Whatsapp, pe mail, in grupuri de interese, intr-o continua incercare de a nu rata lucruri (fenomenul FOMO – fear of missing out). Peste tot si nicaieri, nici macar in propriile noastre vieti.

M-am uitat recent pe Bookster la un TED Talk despre cum sa scapi de obiceiurile proaste si am ramas cu o idee de aplicare foarte accesibila a conceptului de mindfulness in vietile noastre – ea spune ca, in loc sa ne luptam cu lucrurile pe care le evitam sau care nu ne convin, ne-am putea concentra pe DE CE-ul din spate, pe a fi curiosi cu privire la starea pe care ne-o produc. Asta traducandu-se printr-un interes real legat de ce se intampla in mintea si corpul nostru. Autorul discursului, psihiatrul Judson Brewer, spune la un moment dat ca „atunci cand devenim curiosi, ne indepartam de reflexul nostru de a reactiona din frica si ne concentram pe A FI pur si simplu”. Imi place foarte mult notiunea de inner scientist pe care o propune, pentru ca mi se pare ca descrie perfect aceasta nevoie de a patrunde in adancurile motivatiilor noastre. Din pacate, pornirea noastra este sa fugim de noi insine si sa nu dam atentie acestei nevoi, pentru ca ea reprezinta un mod nou de abordare a problemei, ceva pentru care nu exista o „reteta” sau o poteca batatorita.

Eu, personal, mi-am propus sa activez cat mai des aceasta stare de „curiozitate constienta”, intr-un exercitiu deliberat de introspectie si monolog interior. Daca va plac intalnirile surprinzatoare (iar cea cu Sinele nostru este sigur asa!), va invit si pe voi sa faceti acest exercitiu, ori de cate ori vi se pare greu sa urmariti cu atentie ceva sau pur si simplu respingeti un lucru / o persoana/ o idee.

Ca unele lucruri sunt inexplicabile. Se intampla pur si simplu, te surprind si tot ce trebuie sa faci este sa le lasi sa se intample.

Ca trebuie sa ai credinta si sa te pregatesti si pentru scenariul cel mai fericit, nu doar pentru ala cel mai dificil.

Ca n-ai de ce sa te invinovatesti daca ti-ai dat seama ca esti vulnerabil. Asta e doar o dovada ca esti om.

Ca trebuie sa iti pui intrebari. Si n-ai de ce sa te sperii de indoiala. Nu degeaba cineva a zis Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum.

Ca implinirile sufletesti cele mai mari vin de unde nici nu te-astepti. Asa ca nu te speria daca muncesti intr-o parte, dar castigi din alta!

Ca acolo unde nimeni nu vede speranta, s-ar putea ca tu sa o gasesti si sa ai puterea sa o implinesti!

Ca e foarte frumos sa dai o sansa celor in care poate nimeni nu vede nimic bun. Si momentul in care o sa vezi rezultate o sa-ti salte inima.

Ca e minunat sa admiri din culise bucuria unui om, fara ca el sa stie ca tu ai contribuit in vreun fel la ea.

La multi ani, 2017! 

Sunt oameni speciali care apar în viețile noastre. Oameni în care poate nimeni altcineva, în afară de noi, nu vede ceva special. Dar oameni care aduc ceva nou, o senzație, un motiv. Oameni care te fac sa te trezești dimineața cu zâmbetul pe buze și cu determinare. Despre oamenii aceștia scriu în seara asta și lor le mulțumesc pentru ca fac parte din viața mea!