Week-end-ul asta mi-a amintit de multe Inceputuri, de acelea cele mai frumoase din existenta mea de pana acum. Am sa rememorez doua dintre cele mai importante.

In primul rand, venirea mea la Bucuresti. Pricina nostalgiei a fost mama mea, care a vizitat Capitala dupa foarte multi ani. A ajuns multumita cu trenul, constatand o groaza de schimbari in bine ale CFR-ului. A admirat conditiile din transportul bucurestean in comun (am nimerit un autobuz in care nu trebuia sa deschizi umbrela cand ploua :)), trecand cu vederea traficul infernal. I-au placut concertul lui Stefan Banica si taximetristul care ne-a dus la Sala Palatului. S-a minunat de luminile care impodobesc Bucurestiul. Pe scurt, a simtit acelasi miraj pe care il aveam si eu in suflet acum 5 ani cand am ajuns in Capitala si care acum de multe ori se manifesta sub forma opusa, de repulsie. Fara sa-si dea seama, mama m-a facut sa realizez ca nu prea mai stiu sa ma bucur de lucrurile care ma inconjoara, pentru ca sunt coplesita de cele urate, neplacute. Foarte greu mai sunt surprinsa in vreun fel. Fara sa vrea, mama mi-a dat o lectie de care as vrea sa imi aduc aminte mai des. As vrea sa ma las desfatata mai mult de ceea ce ma inconjoara si sa privesc mai degraba cu ochi naivi lucrurile n esenta lor.

Pe de-o parte a fost episodul de mai sus, iar de cealalta a fost frumoasa intalnire cu 3 dintre fostii colegi de liceu. Desi ne-au lovit inevitabil conversatiile de oameni mari, (poate ca o manifestare a trairii invocate mai sus) am reusit sa “reconstituim” pentru cateva momente amintirile si modul nostru simplu de viata din liceu. Am punctat mandri ca acum este Colegiu National si am zabovit cateva clipe in dreptul lui, ca in dreptul unui Templu. Chiar daca acum drumurile noastre s-au separat, constat ca impreuna inca mai avem forta din trecut 🙂 Si asta as vrea sa fie una dintre bucuriile naive pe care as vrea sa le repet mai des.

Concluzia dupa astea doua zile: keep it simple and still with meaning 🙂 Sper sa imi iasa!