Niciodată nu mi-au plăcut şi sunt convinsă că sunt puţini cei care le agreează. Mai grav este că, în cazul meu, despărţirile sunt suportate cu greu nu numai când sunt oameni la mijloc, ci şi atunci când vine vorba despre obiecte sau locuri de care m-am ataşat. Partea şi mai dificilă a situaţiei actuale este că mă confrunt în prezent cu o combinaţie nefericită a celor trei: totul a debutat cu despărţirea violentă de laptopul care mi-a fost tovarăş toată facultatea, a continuat cu separarea inevitabilă de facultate şi colegi, pentru a sfârşi cu mutarea din căminul în care am stat doi ani şi în care am petrecut adevărata studenţie.

De laptop nu cred că are sens să vorbesc, mi-a provocat oarece dureri de cap atunci când a fost în discuţie posibila incapacitate de a-mi recupera lucrarea de licenţă care era în proporţie de 90% gata. Mi-a mai dat câteva lovituri câtă vreme m-a împiedicat să lucrez pentru serviciu şi m-a obligat să apelez la alternative mai puţin comode. Dar toate au trecut, l-am înlocuit şi acum sper ca tehnologia să nu-mi mai fie potrivnică.

Despre despărţirea de facultate şi colegi merită însă să amintesc, deşi nu este ceva definitiv (pe mulţi o să-i revăd poate la master, iar prietenia noastră se va menţine), dar este cu siguranţă o etapă irepetabilă în forma pe care ea avut-o până acum. Din fericire, gustul amar al examenului de final a fost şters, pentru că au existat oameni care au înţeles că valoarea sufletelor noastre merită recompensată. A existat doamna profesoară Bogdan, alias Diriga, de care ne-am agăţat cu toţii parcă nostalgici după mama protectoare cu a cărei amintire veneam din liceu. Nu a fost uşor să găsim acest om, dimpotrivă, a fost necesar un an de zbucium în facultate, sub tutela altcuiva de care nu am reuşit să ne apropiem, apoi un altul în care am fost ai nimănui. Profa a apărut însă, mai târziu, în anul al treilea, atunci când aveam cea mai mare nevoie de cineva care să ne arate pe ce drum trebuia să mergem. Şi parcă a fost dragoste la prima vedere, din moment ce îi datorăm cele mai frumoase amintiri ale noastre, împreună, demonstrându-ne calitatea de grup. Au fost 4 excursii CRP-iste, care mai de care mai frumoasă, ultima dintre ele încheindu-se chiar acum câteva zile, cu promisiunea că nu va fi nicidecum cea din urmă, ci va avea un precendent, chiar dacă la momentul respectiv noi nu ne vom mai numi “colegi”, ci “foşti colegi”. Pentru toate aceste clipe, despărţirea de statutul de student este anevoiasă, pentru că ea ne-a ritmat existenţa, în timp ce, de acum înainte, putem spune foarte puţine despre cum o să arate viitorul nostru.

Cât despre mutarea din cămin, ea este forţată de împrejurări, este un fapt cât se poate de obiectiv şi trebuie să mă conformez, chiar dacă, pe lângă efortul fizic (de transfer al bagajelor), mai este şi costul psihologic: trebuie să comut la un alt spaţiu, să mă obişnuiesc cu noi reguli de convieţuire şi, cel mai greu, să las în urmă ceea ce mă leagă de vechiul loc (prieteniile, petrecerile, iubirile, nopţile de concentrare maximă 😀 şi muuulte altele). Mă consolez la gândul că în noul loc o să fiu, totuşi, alături de cei mai buni prieteni şi sper ca asta să facă acomodarea mai uşoară.

Mai sunt încă multe incertitudini, dar sper ca despărţirile să se sfârşească aici şi să urmeze partea plină a paharului. O să privesc încrezătoare şi o să mă gândesc la toate aceste schimbări ca la nişte uşi care stau înaintea mea. Ele au nişte praguri, peste care trebuie să păşesc la timp şi cu fruntea sus.