E mereu o instanta capabila sa dea lucrurilor si situatiilor acea perspectiva pe care am putea-o numi in mod corect “overall”. La aceea mi-ar placea sa am acces dupa toate episoadele in care am indoieli sau in care nu stiu ce decizii sa iau. Pe ea mi-as dori-o pe post de “as din maneca” in situatiile complicate. Nu sa apelez la ea imediat ce intampin obstacolul, ci doar sa stiu ca exista neconditionat si sa-mi dea astfel o siguranta. Cred ca mi-ar fi mai usor.
Cum sa facem sa (ne) privim mai des de sus, dand intotdeauna sau macar de cele mai multe ori verdictul corect?
[Later edit] Cu 3 luni mai tarziu, am gasit in cartea lui Andrei Plesu, “Despre frumusetea uitata a vietii”, cateva randuri care explica perfect ceea ce eu am incercat sa redau in aceasta postare. O reiau si aici, pentru a aduce lumina pe care poate eu nu am reusit-o: “Trebuie, dimpotriva, sa privesti lucrurile de la inaltime, sa ai imaginea campului, perspectiva integratoare a zborului. […] Marile contururi ale realului se vad mai deslusit de sus, asa cum siturile arheologice se percep mai bine din avion. […] Nu va mai conduceti viata din subteranele sufletelor voastre agitate. Asezati-va, la rastimpuri, pe un loc mai inalt decat voi insiva. Sus inima! Si capul! Viata, viata adevarata e in alta parte…“