In primul rand, pentru ca interpreteaza si judeca mai putin decat cei complicati. Sau, oricum, daca o fac, nu se grabesc sa o si afirme ca pe un verdict de necombatut.

Pentru ca fac si simt lucruri de suflet, fara sa se cramponeze de prejudecati paranoice. Sunt prezenti acolo unde e nevoie de simplitatea lor si aduc exact ceea ce e nevoie: sentimentul ca ca mai exista si altceva in afara de priviri si ganduri patimase.

Pentru ca nu se falesc cu simplitatea lor, ci si-o poarta pur si simplu firesc. Nu se cred filosofi si nici nu incearca sa dea lectii. Si cu toate acestea, sunt un exemplu. Sunt discreti si, poate fara sa-si dea seama, fac darul de pret al tacerii lor. Se misca in voie, vorbesc deschis si raspund fara ocolisuri.

Nu stiu cat de simpli sunt alti oameni, insa cei alaturi de care mi-am petrecut eu acest weekend mi-au reamintit ca de ce ne complicam mai mult vietile, de-aia suntem mai nefericiti. Si simplitatea lor mi-a readus la viata bucurii pe care le credeam apuse.