Imi dau seama ca de-atatea ori spunem sintagma asta. Cand de fapt ea ar trebui fie “vreau sa lungesc clipa asta cat pot”.

“De-abia astept sa scap de examen”, “de-abia astept sa vina vacanta”, “de-abia astept sa vina sarbatorile”. Iar lucrurile astea oricum se intampla, pentru ca timpul nu iarta nimic. E firesc, le vrem mai repede pentru ca poarta cu ele si alte bucurii: timp liber, cadouri, poate chiar il aduc pe dolce farniente. Pana apare un alt “de-abia astept” si intram in acelasi cerc vicios.

Asteptarile astea sunt chinuitoare in fond, chiar daca ele dau sens vietii noastre, pentru ca se transforma in obiective. De fapt, ne consuma si ne transforma in patimasi. Ne aduc zambete, dar si scrasniri din dinti. Ne incetoseaza privirile si uneori mintile. Ne scot la iveala ambitii pe care nici noi nu le stiam.

Toate asteptarile implinite nu sunt decat un pas inainte spre incaruntire. Si atunci de ce ni le dorim?

Senin, Paler spunea (cat de bine), in “Viata pe un peron”: “Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.”

Sa nu uiti.