Lucrurile bune pe care le facem pentru noi insine n-ar trebui sa ne trezeasca sentimente de vinovatie. Asa cred eu. Si totusi se intampla. Stau uneori si ma intreb daca ar trebui sa ne simtim egoisti pentru momentele in care alegem sa ne dedicam putin timp noua, renuntand la activitati care tin de ceilalti. Si stiu ca sunt oameni care judeca in functie de asta caracterul si calitatea celorlalti.

Ma intristez sa vad in jur tot mai multi oameni care ajung sa nu se mai regaseasca pe sine, pentru ca nu mai stiu SA FACA lucruri pentru ei insisi. Vad valul inert de care se lasa purtati si cum se contamineaza unii pe altii cu obiceiul nesanatos al uitarii de sine.

Si ma intreb simplu: cand ar trebui sa tragem linie si sa introspectam corpul obosit, mintea nelinistita, sufletul fugarit? Adice acele „instrumente” care ne ajuta sa ne derulam activitatile cotidiene, dar fata de care noi mult prea des scapam din vedere sa ne manifestam recunostinta.