Te agati de orice detaliu care iti aduce aminte de tineretea lor. Si ti se pare ca situatiile ar trebui sa fie intocmai ca atunci, cand simteai si gandeai acel “ceva”. Pe care inca il mai simti. Dar ceilalti au pretentia ca te-ai maturizat si ca n-ar trebui sa te mai afecteze atat de mult neglijenta fata de micile detalii pentru care nu mai e timp.

Te ascunzi intr-un colt si incerci sa iti maschezi tristetea, cand, de fapt, ea e mai tradatoare ca oricand. Pentru ca lucrurile se invechesc si pretentiile sunt altele: sa nu-ti mai peste atat de tare, sa te resemnezi mai usor, sa schimbi cu abilitate starile. Dar ce te faci cand batranetea e doar in timp, nu si in suflet? Iar sufletul fuge naiv crezand ca va scapa. Dar este inevitabil prins din urma si pradat.