Imi amintesc ca ma fascinau in liceu orele de filosofie si mai cu seama dezbaterile pe care le starneau teoriile. Si recunosc ca am fost cucerita de Sartre cand i-am citit emanatiile despre libertate. Omul condamnat la libertate, la a se inventa si reinventa pe sine, fiind totodata responsabil de alegerile sale, a fost idealul pe care, cel putin la nivel teoretic, l-am considerat cel mai aproape de felul meu de a fi.
M-am folosit de aceasta trambulina filosofica pentru a ajunge, treptat, la o ipoteza in care cred tot mai mult in ultima vreme, si anume: in prezentul asta al varietatilor infinite, al tehnologiei, al aparentei democratii, mi se pare ca de fapt cea mai mare certitudine este iluzia libertatii. Pentru ca, in fapt, dependentele nu fac decat sa se multiplice exponential – de la micile vicii pana la “marile alegeri” pe care le facem pentru a compensa incapacitatea noastra de a mai trai autentic.
Incet, dar sigur, ajung la subiectul discutiei – ce anume ne mai da sentimentul de libertate pura in zilele noastre? Si ma intreb asta in contextul in care azi mi-am revizitat bicicleta parasita de aproape 2 ani din tot felul de motive auto-inventate: lipsa de timp, efortul fizic de a o cara pe scarile unui bloc fara lift etc. Cand am repus-o insa in functiune azi mi-am dat seama ca am abandonat prea mult un instrument care pe mine aproape ca ma integreaza in libertatea absoluta, pentru ca imi aminteste: de copilarie si de coclaurile de la tara, pe care le cutreieram spre disperarea bunicilor, de dimineata pana seara; de prima gaura in genunchi care m-a facut sa umblu cu sangele siroind pe ulitele satului, simtindu-ma totusi o eroina pentru ca salvasem un pui de gaina odata cu frana care ma aruncase peste ghidon; de expeditiile cu prietena mea cea mai buna, Ana (de la Bucuresti ii spuneam pe vremea aia) ca sa umplem bidoane cu apa de izvor; de primele complimente de tipul “dar vai ce gambe de sportiva ai! Ce sport practici?” pe care le-am incasat cu mandrie raspunzand ca am fost o mare biciclista in tineretea mea :)).
Azi mi-au venit in minte toate astea si mi-am dat seama cat de fraieri suntem ca prea usor renuntam la chestiile alea mici care ne faceau sa ne simtim liberi candva. Si mi-am mai amintit de pasiunile adevarate cand am intrat in magazinul Bike House din Drumul Taberei si i-am vazut pe baietii de acolo vanzand cu aceeasi placere o oglinda retrovizoare de 30 de lei sau o bicicleta de 1500 lei, montand un semnalizator sau rezolvand probleme mai serioase cu livrari buclucase si clienti nerabdatori. Pentru ca ei, fara sa stie, prin munca lor, pregateau de fapt niste oameni sa fie liberi prin intermediul bicicletei. Am plecat de acolo cu pletele in vant si cu increderea ca mai exista totusi o sansa pentru lumea asta nefericita in esenta uneori si din cauza falselor probleme pe care ni le cream singuri. Am plecat simtind ca se mai poate inca sa respiram un aer de relaxare autentica data de lucruri simple.
Sursa foto: www.bikelaneliving.com