Bucura-te

7064754387_8dc4918aab_zBucura-te daca inca iti mai place un loc simplu, salbatic, departe de catedralele consumului.

Bucura-te daca nu te simti slab pentru ca simti nevoia sa plangi.

Bucura-te daca poti sa spui « te iubesc » sincer si neconditionat.

Bucura-te daca poti sa te intinzi pe o pajiste verde si sa privesti senin cerul, fara sa te gandesti ca el e mereu o limita care trebuie depasita.

Bucura-te daca te regasesti inca in plimbarea pe jos sau cu bicicleta si nu in caii putere ai apartamentului pe patru roti.

Bucura-te daca poti sa razi in hohote, fara sa iti pese ca vei fi judecat ca esti prea relaxat si in felul asta dai dovada de iresponsabilitate.

Bucura-te daca te lupti  sa te respecti pe tine insuti, desi de multe ori esti condamnat pentru asta.

Bucura-te de lucrurile simple si « aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, o grota », asa cum a spus Octavian Paler.

Secretul minciunilor perfecte: naturaletea

pinocchioDe-a lungul timpului si cu precadere pe durata facultatii m-au fascinat comunicarea interpersonala si secretele ei, ca orice relationist preocupat de „citirea” rapida a oamenilor. In lumina acestei „pasiuni”, s-a trezit incet-incet interesul pentru o parte mai „exotica” a domeniului, si anume detectarea minciunii si a mincinosilor.

Specialistii spun ca „nu exista niciun singur semnal/comportament care sa fie un indiciu clar al minciunii – nici macar unul” (Ekman, 1991), insa, cu toate acestea, din „simptomele” inregistrare in practica, in opinia mea exista un element definitoriu: naturaletea, flancata de un comportament nonverbal „netradator”. Cred ca nu degeaba am auzit spunandu-se ca cea mai eficienta forma de a copia (deci de a insela/minti) la un examen este cu cartile pe masa, ca si cum ele ar face parte dintr-un peisaj care nu atrage in mod special atentia profesorului.

Extrapoland in comunicare si in relatiile interumane, imi dau seama ca reteta perfecta este schizoidia transformata in realitate, duplicitatea constienta, asimilata ca normalitate. Desigur, vorbesc aici despre minciuni mari, pe termen lung, care presupun uneori personalitati multiple, asumate in mod responsabil. Cel mai interesant este atunci cand nici naturaletea nu mai functioneaza si descoperi lipsa de onestitate la oameni care altfel erau proiectati drept modele 🙂 Si de-aici incep dilemele si oscilatiile rationale/emotionale.

Ca sa inchei, reflectia mea de astazi se leaga de utilitatea teoriilor din facultate, in special a celor invatate la cursurile minunatului domn profesor Mihai Dinu (comunicare interpersonala, strategii interactionale, axiome ale comunicarii). La toate acestea se adauga concluziile cartii „Secretele comunicarii nonverbale” a lui Joe Navarro, fost agent FBI campion la rezolvat cazuri controversate aplicand si rafinand stiinta comunicarii nonverbale pentru a descifra ce gandesc oamenii. Caci ce poate fi mai fascinant decat sa apesi pedalele potrivite pentru finaliza o „tranzactie” comunicationala cu succes?

Ce spune privitorul, dar cel care este privit?

Tare mult i-ar placea intrebarea asta profesoarei mele de imagologie din facultate, doamna Laura Mesina.

Despre ce a iesit in urma celor cateva ore petrecute la Grand Hotel Continental jucandu-ne cu stari, povesti, cadre, Cristi a spus cu generozitate „Privesti si castigi” – lucru pentru care ii multumesc cu zambetul pe buze.

Pentru mine, ele au insemnat sa ma las privita si sa castig o intalnire cu Sinele intr-o zi insorita de 13 aprilie, intr-un loc deosebit, care, desi asezat in epicentrul vacarmului bucurestean, este aducator de liniste. Iar in urma acestui „experiment”, au razbit ipostaze serioase, reflexive, zambitoare (dovada aici) sau buclucase, precum cea de mai jos. E o poza de culise, care de cele mai multe ori e „taiata” in montajele oficiale. Dar mie mi se pare ca sintetizeaza perfect Cautarea sensului – care uneori vine mai usor decat ne asteptam; trebuie doar sa intindem bratele. Nu e nevoie de strigate, doar de constientizarea nevoii si de impartasirea ei in mod corespunzator 🙂AEA-81

Despre „multumesc” si „bravo”

ImagineAzi m-am uitat in calendar si mi-am dat seama ca se implinesc 5 ani de cand sunt in campul muncii. Era 7 aprilie 2008 cand am inceput primul job in farma, desi nu eram de nici macar un an in Bucuresti si abia trecusem cu bine de prima sesiune. Cu alte cuvinte, abia ma dezmeticisem putin si am ales sa ma arunc intr-o noua valtoare, manata de mirajul multinationalei.

A fost un debut abrupt, neasteptat, cu un parcurs sinuos; incepuse lupta tacita cu timpul, negocierea intre profesie si viata personala, fuga de la scoala la birou si invers. Dar dincolo de toate incercarile de a gasi sensul existentei mele intre cele doua extreme, incepuse constructia la dezvoltarea si cultivarea relatiilor interumane, care s-a dovedit a fi in fapt cea mai solicitanta sarcina. Era o etapa in care voiam sa arat ca scoala ramane prioritara pentru mine, dar ca asta nu inseamna ca nu pot sa fac si performanta profesionala; in care am invatat ca pot „sa ma laud cu carnetul” la birou si asta le va da oamenilor adevarati incredere in mine si le va demonstra ca ma tin de treaba in toate sectoarele vietii mele. Sau macar ca imi dadeam toata silinta sa o fac.

Au trecut 5 ani de atunci si am schimbat 3 locuri de munca. Nu pentru ca am fost nemultumita la vreunul dintre ele, ci pentru ca pe parcurs au aparut tot felul de provocari si mi s-au deschis noi si noi ferestre catre un necunoscut incitant. Dar dincolo de toate schimbarile, suisurile si coborasurile, mi-am dat seama de un lucru esential pentru mine: ca de-a lungul timpului, ceea ce m-a facut sa continui cu aceeasi tenacitate a fost faptul ca intotdeauna am fost inconjurata de oameni care au stiut sa spuna „multumesc” si „bravo” la momentul potrivit si in mod constant. Persoane care au inteles si au stiut cum sa ma incurajeze, care si-au facut timp sa se desprinda regulat din lumea lor de „oameni mari”, ca sa indrume si sa sprijine. Oameni care si-au dat seama ca am potential, dar si ca am nevoie de modele. Oameni care mi-au exploatat talentul, dar care au stiut si cum sa faca sa il duc mai departe. Si as vrea sa folosesc acest prilej aniversar profesional sa le multumesc eu de data aceasta si sa imi urez ca pentru restul activitatii mele sa am norocul sa intalnesc modele de aceeasi calitate. Caci fara „multumesc”-urile si „bravo”-urile lor, spuse fara zgarcenie, unde am ajunge oare cu nivelul stimei de sine, acel indicator care ne influenteaza atat de tare randamentul?

Cat ii ia unui loc pentru a fi numit „acasa”?

Raspuns: depinde de oamenii cu care il imparti.

In ultimii 5 ani, sunt 2 locuri pe care le-am numit „acasa” fara sa stau o secunda pe ganduri, chiar daca nu au fost cele mai spatioase sau luxoase. Dar au fost locurile unde m-am intors mereu cu drag datorita oamenilor care m-au inconjurat. A fost mai intai Raluca, pe care a intalnit-o in anul 2 de facultate si cu care m-am insotit pana acum. Apoi, in primul an de master a aparut si Carmen, completand gasca si facand din noi un trio care s-a inhamat la multe impreuna, alaturi de celelalte suflete dragi din facultate. Literele ne-au unit, am fost un „trib” care s-a indemnat in permanenta la lucruri folositoare.

Vine acum o alta etapa in viata noastra, in care drumurile par sa se separe putin. Spun ca „par”, pentru ca sunt convinsa ca esentele vor ramane aceleasi si nu ne vom opri aici 🙂 cu proiectele noastre comune.

Sper doar ca locurile care ne vor gazui de aici inainte sa capete rapid statut de „acasa” in sufletele noastre, asta neinsemnand ca vom uita de oamenii care ne-au fost alaturi la inceputuri. Sper sa ne regasim casele fizice, dar mai ales pe cele simbolice, locurile in care vietile noastre sa isi scrie istoria lin!

 

After one month from the MARPE IP

My mind was for some time busy with the daily stuff and run. But my heart keeps fresh the memories from the IP and the soul is now recalling them on the occasion of the final assignment we have to prepare until 11th of May.

I made a promise of coming back with pics and videos and now I realize it’s difficult to keep it because of the huge volume of materials we’ve gathered. Still, I’ll make a try and let you with a little piece of „the mood” we had before leaving Gent.

This and all „the library” we came with make me now think of holiday. There are thoughts shaping a sort of Eurotrip, trying to meet again this summer all the beautiful friends we made in Belgium. There is the relentless desire of bringing back the happiness and enthousiasm we had there, despite the pressure of exams, workshops and so on. I miss the feeling of carelessness and the people who gave it to me! I still..

Portia de calorii psihologice

Invatam nu demult in facultate ca noi, oamenii, avem nevoie, dincolo de caloriile din alimente, de asa-zisele stroke-uri, adica de caloriile psihologice. Teoria nu este a mea, ci al lui Eric Berne. Pe scurt, ea spune ca la fel cum exista nevoia de hrana, la fel exista si cea de a avea parte de recunoastere si interactiune sociala, indiferent de natura lor. Ca sa avem un reper, dau doar doua exemple,  un suras pe care il primim din partea unui interlocutor „valoreaza” 17 stroke-uri, in timp ce o disputa importanta ne „energizeaza” cu 40 de stroke-uri.

Cate stroke-uri sa fi fost in aproape 2 ore de ras fara oprire? Caci de asta am avut parte in seara asta la spectacolul de improvizatie sustinut in True Club de Improvisneyland, o trupa de actori profesionisti pe care ii invidiez constructiv :), pentru creativitatea si spontaneitatea lor. Au fost „proaspeti” si au avut prezenta de spirit, ca doar nu degeaba au fost ambasadorii Fresh Comedy, adica Tic-Tac. Si unde mai pui si ca m-au determinat sa ma ofer de bunavoie pe post de „decor viu” intr-una din scenele lor, trecand in felul asta peste temerile si tracul firesti atunci cand te afli in fata unui public numeros. Sper sa pot intra in curand in posesia filmuletului ca sa se inteleaga la ce ma refer 🙂 Pana atunci, las cateva poze de atmosfera mai jos, iar albumul intreg al serii il gasiti aici.

 

Am plecat acasa cu euforia pe care ti-o da rasul cu pofta, dar  si cu dorinta sa indraznesc mai mult si mai des sa ies din zona aia „calduta”, de confort. Mi-a incoltit chiar gandul sa iau niste cursuri de improvizatie, ca tare mi-ar folosi, la fel cum au facut-o si cele de actorie (de incepatori, ce-i drept, dar se pun in palmares :)) de la Fundatia Calea Victoriei. Pentru a nu stiu cata oara, mi-am amintit de cat de important este sa ne tinem mintea in priza, dar nu doar prin griji si preocupari marunte, ci mai ales cu activitati care sa ne incarce pozitiv, care sa ne dea prospetimea si stroke-urile de care avem nevoie ca sa ne armonizam existenta! Concluzia: mai improvizam si noi? Hai sa inmultuim sursele de calorii psihologice :)!

Avalansa gandurilor

ImagineDe-atata ori m-am intrebat cum ar trebui sa procedam eficient atunci cand ne loveste avalansa gandurilor.

Intrebarea vine in contextul in care mi-am dat seama de un lucru: stim cum sa prioritizam atat de multe in viata noastra, de la sarcini de serviciu pana la sarcini de echipa, dar toata indemanarea se opreste adeseori cand vine vorba despre sarcinile care se refera la propria noastra existenta. Ne luptam sa gasim solutii si sa fim cat mai „result-oriented” in atat de multe privinte si clacam tocmai cand vine randul propriilor noastre probleme. Si uite-asa apare un noian de ganduri suprapuse pe care dintr-o data nu stim cum sa le gestionam, ne gasim „descoperiti” in fata familiarului si a ceea ce nicioadata n-am fi crezut ca ne poate lua pe nepregatite.

Este ceea ce-mi place sa numesc „avalansa gandurilor”, pentru ca apare in cele mai neasteptate momente. Vreau sa spun, aparent „neasteptate”. Pentru ca ele se aduna, se coc, se cristalizeaza, pana cand izbucnesc in acelasi timp cu celelalte preocupari. Ca e un moment nepotrivit in viata noastra, asta nu le priveste pe ele. Ca suntem neindemanatici in a le adresa, nici atat nu e treaba lor. Ele vin si isi cer dreptul, vocalizeaza ceea ce s-a adunat de-a lungul vremii din cauza lipsei noastre de interes. Se cuibaresc in mintea noastra si, chiar daca incercam sa le ignoram, isi gasesc un cotlon in lumea noastra ocupata. Si atunci incepe adevaratul exercitiu de maiestrie personala.

Situatii de genul asta ma fac ca, atunci cand am ocazia sa-mi pun dorinte, una dintre ele sa fie sa am parte de rabdarea si de intelepciunea necesare pentru a face ordine printre lucrurile cu-adevarat importante din viata mea. Asta inseamna sa fiu capabila sa le recunosc si sa le gestionez corespunzator, dar mai ales sa las ceva in urma lor, adica sa le formalizez in ceva, vizibil intr-o mai mica sau mai mare masura, dar macar valoros pentru mine si cei din jur.