De-a lungul timpului si cu precadere pe durata facultatii m-au fascinat comunicarea interpersonala si secretele ei, ca orice relationist preocupat de “citirea” rapida a oamenilor. In lumina acestei “pasiuni”, s-a trezit incet-incet interesul pentru o parte mai “exotica” a domeniului, si anume detectarea minciunii si a mincinosilor.

Specialistii spun ca “nu exista niciun singur semnal/comportament care sa fie un indiciu clar al minciunii – nici macar unul” (Ekman, 1991), insa, cu toate acestea, din “simptomele” inregistrare in practica, in opinia mea exista un element definitoriu: naturaletea, flancata de un comportament nonverbal “netradator”. Cred ca nu degeaba am auzit spunandu-se ca cea mai eficienta forma de a copia (deci de a insela/minti) la un examen este cu cartile pe masa, ca si cum ele ar face parte dintr-un peisaj care nu atrage in mod special atentia profesorului.

Extrapoland in comunicare si in relatiile interumane, imi dau seama ca reteta perfecta este schizoidia transformata in realitate, duplicitatea constienta, asimilata ca normalitate. Desigur, vorbesc aici despre minciuni mari, pe termen lung, care presupun uneori personalitati multiple, asumate in mod responsabil. Cel mai interesant este atunci cand nici naturaletea nu mai functioneaza si descoperi lipsa de onestitate la oameni care altfel erau proiectati drept modele 🙂 Si de-aici incep dilemele si oscilatiile rationale/emotionale.

Ca sa inchei, reflectia mea de astazi se leaga de utilitatea teoriilor din facultate, in special a celor invatate la cursurile minunatului domn profesor Mihai Dinu (comunicare interpersonala, strategii interactionale, axiome ale comunicarii). La toate acestea se adauga concluziile cartii “Secretele comunicarii nonverbale” a lui Joe Navarro, fost agent FBI campion la rezolvat cazuri controversate aplicand si rafinand stiinta comunicarii nonverbale pentru a descifra ce gandesc oamenii. Caci ce poate fi mai fascinant decat sa apesi pedalele potrivite pentru finaliza o “tranzactie” comunicationala cu succes?