Ce ai facut pentru tine astazi?

ImagineLucrurile bune pe care le facem pentru noi insine n-ar trebui sa ne trezeasca sentimente de vinovatie. Asa cred eu. Si totusi se intampla. Stau uneori si ma intreb daca ar trebui sa ne simtim egoisti pentru momentele in care alegem sa ne dedicam putin timp noua, renuntand la activitati care tin de ceilalti. Si stiu ca sunt oameni care judeca in functie de asta caracterul si calitatea celorlalti.

Ma intristez sa vad in jur tot mai multi oameni care ajung sa nu se mai regaseasca pe sine, pentru ca nu mai stiu SA FACA lucruri pentru ei insisi. Vad valul inert de care se lasa purtati si cum se contamineaza unii pe altii cu obiceiul nesanatos al uitarii de sine.

Si ma intreb simplu: cand ar trebui sa tragem linie si sa introspectam corpul obosit, mintea nelinistita, sufletul fugarit? Adice acele „instrumente” care ne ajuta sa ne derulam activitatile cotidiene, dar fata de care noi mult prea des scapam din vedere sa ne manifestam recunostinta.

De ce imi plac oamenii simpli

ImagineIn primul rand, pentru ca interpreteaza si judeca mai putin decat cei complicati. Sau, oricum, daca o fac, nu se grabesc sa o si afirme ca pe un verdict de necombatut.

Pentru ca fac si simt lucruri de suflet, fara sa se cramponeze de prejudecati paranoice. Sunt prezenti acolo unde e nevoie de simplitatea lor si aduc exact ceea ce e nevoie: sentimentul ca ca mai exista si altceva in afara de priviri si ganduri patimase.

Pentru ca nu se falesc cu simplitatea lor, ci si-o poarta pur si simplu firesc. Nu se cred filosofi si nici nu incearca sa dea lectii. Si cu toate acestea, sunt un exemplu. Sunt discreti si, poate fara sa-si dea seama, fac darul de pret al tacerii lor. Se misca in voie, vorbesc deschis si raspund fara ocolisuri.

Nu stiu cat de simpli sunt alti oameni, insa cei alaturi de care mi-am petrecut eu acest weekend mi-au reamintit ca de ce ne complicam mai mult vietile, de-aia suntem mai nefericiti. Si simplitatea lor mi-a readus la viata bucurii pe care le credeam apuse.

De unde vin sunetele diminetilor?

ImagineMa tot intreb de ceva vreme de unde vin melodiile cu care ma trezesc dimineata in minte si pe care mai apoi imi vine sa le fredonez toata ziua. Sau de care vreau sa scap si nu pot. Partea proasta este ca nu au nicio legatura cu preferintele personale, se agata de portativul mintii si coboara abia dimineata urmatoare, cand lasa locul altei surate.

Culmea este ca nu sunt melodii ale momentului, nici macar unele la care sa ma fi gandit anterior. Nu sunt din filme vazute inainte de culcare, apar pur si simplu din neant, ca si cand somnul le-ar fi chemat. Si uite-asa devin imnuri pentru zilele saptamanii, care trec pe diverse ritmuri: mai vesele, mai triste, foarte rar fara nicio coloana sonora 🙂 Daca are cineva vreo explicatie stiintifica, psihologica sau de orice fel pentru fenomenul asta, m-as bucura sa o aflu. Nu de-alta, dar vreau sa vad daca pot sa fac vreo legatura intre stari si activitatea cotidiana si sa-mi imbunatatesc randamentul astfel.

“De-abia astept sa…”

Imi dau seama ca de-atatea ori spunem sintagma asta. Cand de fapt ea ar trebui fie “vreau sa lungesc clipa asta cat pot”.

“De-abia astept sa scap de examen”, “de-abia astept sa vina vacanta”, “de-abia astept sa vina sarbatorile”. Iar lucrurile astea oricum se intampla, pentru ca timpul nu iarta nimic. E firesc, le vrem mai repede pentru ca poarta cu ele si alte bucurii: timp liber, cadouri, poate chiar il aduc pe dolce farniente. Pana apare un alt “de-abia astept” si intram in acelasi cerc vicios.

Asteptarile astea sunt chinuitoare in fond, chiar daca ele dau sens vietii noastre, pentru ca se transforma in obiective. De fapt, ne consuma si ne transforma in patimasi. Ne aduc zambete, dar si scrasniri din dinti. Ne incetoseaza privirile si uneori mintile. Ne scot la iveala ambitii pe care nici noi nu le stiam.

Toate asteptarile implinite nu sunt decat un pas inainte spre incaruntire. Si atunci de ce ni le dorim?

Senin, Paler spunea (cat de bine), in “Viata pe un peron”: “Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.”

Sa nu uiti.