Real life reloaded

De ceva vreme, am numai zile bune. Motivele ar fi câteve destul de întemeiate: m-am liniştit, în sfârşit, cu toate examenele şi toate activităţile ştiinţifice, cel puţin pentru un timp (a nu se înţelege însă că nu mai am nimic de învăţat! :)), mi-am găsit şi eu locul de popas pentru perioada verii, dar, cred că cel mai important, a venit şi vremea planurilor de vacanţă.

Până să vorbim despre vacanţă, este musai să punctez faptul că încet-încet îmi recapăt viaţa socială îndelung abandonată. Şi este tare bine să regăseşti oamenii dragi, deştepţi şi frumoşi care ne-au făcut copilăria mai dulce şi pe care n-ar trebui să-i abandonam niciodată, căci există o teorie a echilibrelor multiple care ne demonstrează cât de important este rolul lor în vieţile noastre. Nu am făcut întâmplător această cotitură discursivă, ci pentru că azi, mai în glumă, mai în serios, bunul meu prieten, Ion, mi-a spus că nu m-am exprimat niciodată în scris vis-à-vis de rolul de mentor pe care el l-a jucat pentru mine. Şi uite-aşa am ajuns acasă şi am hotârât să dedic acest blog post importanţei pe care o au modelele alese corespunzător de-a lungul existenţei noastre.

Este drept, nu întotdeauna avem şansa selecţiei, de multe ori oamenii ne sunt daţi ca atare şi ne inconjoară sau influenţează activităţile. Dar în final rămâne tot ceea ce vrem noi să rămână şi ceea ce considerăm demn de a fi luat în calcul. Da, e important să vedem determinarea din jur şi nu inerţia cotidiană, contează să ne sară în ochi oamenii cu iniţiativă şi nu conformiştii mediocri. Contează să dăm lucrurilor o formă şi nu să aşteptăm ca formele să ne găsească pe noi (şi eventual să ne şi întrebe dacă ne sunt pe plac). Şi într-adevăr, toate acestea se pot întâmpla numai atunci când modelele pe care ni le-am ales sunt valoroase, se pun în lumină şi, mai mult decât atât, ne îndeamnă şi pe noi să „încingem fierul”.

Recunosc că nu am fost în cea mai bună etapă motivaţională a vieţii mele, până acum câteva săptămâni. Şi mai recunosc că abia acum încep să-mi revin, pentru că mi-am regăsit modelele şi, omeneşte vorbind, pentru că adie vântul vacanţei. O să fie lungă comparativ cu timpul fizic al altora (3 săptămâni), dar scurtă pentru timpul meu subiectiv, căci ştiu că e probabil ultima vacanţă înainte de trecerea şi-aşa amânată spre maturitatea definitivă. Sper însă ca la întoarcere să-mi regăsesc „motoarele” relansate, la fel cum sunt şi acum. Diferenţa specifică: acum vuiesc cu dor de ducă, peste 3 săptămâni o vor face cu dor de muncă :).

Despărţiri

Niciodată nu mi-au plăcut şi sunt convinsă că sunt puţini cei care le agreează. Mai grav este că, în cazul meu, despărţirile sunt suportate cu greu nu numai când sunt oameni la mijloc, ci şi atunci când vine vorba despre obiecte sau locuri de care m-am ataşat. Partea şi mai dificilă a situaţiei actuale este că mă confrunt în prezent cu o combinaţie nefericită a celor trei: totul a debutat cu despărţirea violentă de laptopul care mi-a fost tovarăş toată facultatea, a continuat cu separarea inevitabilă de facultate şi colegi, pentru a sfârşi cu mutarea din căminul în care am stat doi ani şi în care am petrecut adevărata studenţie.

De laptop nu cred că are sens să vorbesc, mi-a provocat oarece dureri de cap atunci când a fost în discuţie posibila incapacitate de a-mi recupera lucrarea de licenţă care era în proporţie de 90% gata. Mi-a mai dat câteva lovituri câtă vreme m-a împiedicat să lucrez pentru serviciu şi m-a obligat să apelez la alternative mai puţin comode. Dar toate au trecut, l-am înlocuit şi acum sper ca tehnologia să nu-mi mai fie potrivnică.

Despre despărţirea de facultate şi colegi merită însă să amintesc, deşi nu este ceva definitiv (pe mulţi o să-i revăd poate la master, iar prietenia noastră se va menţine), dar este cu siguranţă o etapă irepetabilă în forma pe care ea avut-o până acum. Din fericire, gustul amar al examenului de final a fost şters, pentru că au existat oameni care au înţeles că valoarea sufletelor noastre merită recompensată. A existat doamna profesoară Bogdan, alias Diriga, de care ne-am agăţat cu toţii parcă nostalgici după mama protectoare cu a cărei amintire veneam din liceu. Nu a fost uşor să găsim acest om, dimpotrivă, a fost necesar un an de zbucium în facultate, sub tutela altcuiva de care nu am reuşit să ne apropiem, apoi un altul în care am fost ai nimănui. Profa a apărut însă, mai târziu, în anul al treilea, atunci când aveam cea mai mare nevoie de cineva care să ne arate pe ce drum trebuia să mergem. Şi parcă a fost dragoste la prima vedere, din moment ce îi datorăm cele mai frumoase amintiri ale noastre, împreună, demonstrându-ne calitatea de grup. Au fost 4 excursii CRP-iste, care mai de care mai frumoasă, ultima dintre ele încheindu-se chiar acum câteva zile, cu promisiunea că nu va fi nicidecum cea din urmă, ci va avea un precendent, chiar dacă la momentul respectiv noi nu ne vom mai numi “colegi”, ci “foşti colegi”. Pentru toate aceste clipe, despărţirea de statutul de student este anevoiasă, pentru că ea ne-a ritmat existenţa, în timp ce, de acum înainte, putem spune foarte puţine despre cum o să arate viitorul nostru.

Cât despre mutarea din cămin, ea este forţată de împrejurări, este un fapt cât se poate de obiectiv şi trebuie să mă conformez, chiar dacă, pe lângă efortul fizic (de transfer al bagajelor), mai este şi costul psihologic: trebuie să comut la un alt spaţiu, să mă obişnuiesc cu noi reguli de convieţuire şi, cel mai greu, să las în urmă ceea ce mă leagă de vechiul loc (prieteniile, petrecerile, iubirile, nopţile de concentrare maximă 😀 şi muuulte altele). Mă consolez la gândul că în noul loc o să fiu, totuşi, alături de cei mai buni prieteni şi sper ca asta să facă acomodarea mai uşoară.

Mai sunt încă multe incertitudini, dar sper ca despărţirile să se sfârşească aici şi să urmeze partea plină a paharului. O să privesc încrezătoare şi o să mă gândesc la toate aceste schimbări ca la nişte uşi care stau înaintea mea. Ele au nişte praguri, peste care trebuie să păşesc la timp şi cu fruntea sus.