Şi parcă timpul nu mai are răbdare…

Nu m-am gândit vreodată în liceu, pe vremea când citeam „Moromeţii”, cât sens o sa aibă cuvintele acestea pentru mine…Sau mai bine spus, cât sens au, la un moment dat, în viaţa fiecăruia dintre noi.

Încep să simt tot mai pregnant etapa care se pregăteşte a fi încheiată. Fiecare zi ne apropie tot mai mult de sfârşitul vieţii studenţeşti şi ne îndepărtează de copilăria aceea pe care o blamam cu ani în urmă, pentru că ni se părea că ne sublicitează în ochii celorlalţi. E adevărat, timpul se grăbeşte şi ne obligă să ţinem pasul cu el. Ne transformă în nostalgici, dar ne readuce subit pe calea mobilizatoare..Ne face să privim înapoi, înspre ce am realizat până acum, şi totodată ne îndreaptă privirea spre viitor, către modul în care vom fructifica „devenirea” noastră. Ne aduce împreună sau ne separă, pentru că brusc intervin “interesele”: comune sau disjuncte, solidare sau ..solitare.

Sunt mult mai multe de spus faţă de ceea ce am apucat eu să sintetizez în aceste rânduri. Ca de obicei, scriu foarte concis şi poate ermetic, scriu pentru cei care îmi împărtăşesc  starea, pentru că o trăiesc sau au trait-o. Scriu pentru mine, nu ca să îmi exersez talentul, ci ca sa îmi bucur sufletul sau, dimpotrivă, ca să îl întristez..Scriu pentru că, în mintea mea inocentă, încă mai cred că în felul ăsta am îmblânzit puţin clipele..