Let it snow..

Dupa nenumarate nostalgii legate de starea de spirit pe care mi-o starneste zapada, azi m-am minunat privind pe fereastra..In Piata Scanteii a nins cu indarjire pret de vreo jumatate de ora, dupa care fulgii s-au speriat si au lasat loc soarelui, spre fericirea oamenilor care deja incepusera sa vorbeasca speriati despre anvelopele de iarna:))..Discutia asta mi s-a parut asa o profanare a acelui moment incat m-am vazut obligata sa parasesc incaperea..Si am incercat sa deslusesc ce sentimente ma incercau: a fost mai intai dorinta de a impartasi fulgii aceia de nea, apoi cea de a-i contempla, urmata de reprezentarea fireasca a sarbatorilor, a bradului, a saniei..Si uite-asa am schitat scurt un tablou care ma duce mereu cu gandul la cei dragi, la bucuria noastra cand suntem impreuna, la tristetea despartirii apoi, la frigul care se “drege” cu o imbratisare, la obrajii rumeni ai copiilor, la mamele noastre grijulii , la lumea asta, la toata dragostea care ne cade din cer si pe care sper ca inca o mai pretuim..

DISconnecting People..

Pe drumul lung de acasa pana inspre Piata Presei Libere am inceput sa butonez dimineata telefonul si sa-mi transfer gandurile din memoria afectiva catre cea a aparatului. Si operatiunea a suprins in profunzime starea de spirit pe care o aveam la ora 08:00 AM. Iata ce am consemnat:

“E una din diminetile in care urasc orasul in care ma aflu [Bucuresti] si alegerile pe care le-am facut…Si cand te gandesti ca plecasem de acasa senina..Chipurile tulburate pe care le zaresc in metrou imi amintesc de lupta fiecaruia de zi cu zi, de cat de nedreapta este dubla functiune a acestui oras, care inainte sa te inalte te face sa simti ca ai ajuns la capatul puterilor. Mi-a trecut prin minte cuvantul pe care profa de romana ni-l tot repeta in liceu si implicit intrebarea daca eu respect principiul ei sau daca nu cumva am comis un hybris, provocandu-mi destinul si modificand astfel un traseu prestabilit care ar fi fost poate mai simplist si nu m-ar fi indepartat poate de universul protector de acasa..Daca merita sa te reinventezi zilnic pentru a putea supravietui in jungla asta, timpul o va decide, prin intelepciunea lui sfidatoare….”

despre implicare sau cum fugim de ea

Citeam zilele trecute o intrebare care m-a pus pe ganduri, si anume : Ce ne facem daca devenim “atat de” independenti incat nu mai avem nevoie deloc de altcineva?

Cat adevar sta in spatele acestei intrebari, in contextul modern al zilelor noastre, in care ne miscam in fiecare zi din ce in ce mai mult in folosul propriu, al ascensiunii si al independentei personale, ne antrenam tot mai temeinic pentru niste “ambitii meschine” (pe care cred ca le-am mai mentionat..)? Ma uit la tinerii de varsta mea care deja s-au cufundat in job-uri solicitante, care au uitat ca mai exista si prieteni, familie, distractii, momente magice, o plimbare simpla (fara masina, fara casti in urechi, fara PDA-uri, fara Internet, Hi5 etc.), prima zapada dintr-o iarna, dansul in doi, imbratisarea sincera, o lacrima de bucurie si lista poate continua..Adica toate lucrurile acelea minuscule pe care le trecem cu vederea zilnic, pe care le amanam, convinsi fiind ca o sa avem timp, ca o sa ne dedicam O ZI INTREAGA care sa le cuprinda pe toate..Dar fara sa ne dam seama cat de mult acumulam si cat de mult uitam..Ne maturizam tot mai greu din punct de vedere emotional, deoarece suntem constant agresati psihic si sentimentul securitatii se diminueaza vizibil..Si atunci o sa ne luptam la nesfarsit sa ne construim “armura” si tot acest demers o sa ne coste insasi esenta umanului din noi..Caci in goana dupa certitudini, o sa ne desprindem tot mai mult de sine si de Celalalt..Nu e de mirare ca afirmam intr-un post anterior ca nu mai stim ce inseamna “DOI”, tocmai pt. ca suntem tot mai putin dispusi sa ne impartasim emotiile si sentimentele, ne temem de confuzii, folosim limbaje diferite, ne simtim libertatea amenintata si toate acestea genereaza infricosatoarea “multime solitara”…

Stop and Stare

La cererea publicului, trebuie sa-mi mai fac simtita prezenta si pe aici, caci “cine nu posteaza, nu conteaza..”, dupa cum a spus un mare antreprenor in viata..:P

Dupa absenta asta relativ indelungata, revin cu impresii din ceea ce se cheama best trip ever, pe care am facut-o in week-end pe traseul Rm-Valcea-Sibiu-Medias-Sighisoara. Dincolo de mizele cultural-antropologice, am ramas cu gustul dulce al prieteniei, mi-am amintit ca mai exista si alte lucruri in afara de tumultul cotodian, ca exista oameni care chiar se preocupa sa iasa totul ca la carte…Am plecat dintr-un punct in care eram relativ straini unii fata de altii, ca sa ne intoarcem impartasind amintiri si momente funny, am vazut doi oameni (profu’ si profa:P) care ne-au adoptat efectiv si ne-au integrat intr-o atmosfera de milioane…

“Si acum sa facem un concurs…..curs..urs..”..Ce am castigat? Nu stiu cat am retinut din informatiile ghizilor, nu stiu cat am observat din detaliile arhitectonice and stuff..Dar cu siguranta ne-am desprins sufletele, ni le-am deschis unii catre altii si am ramas cu gandul acolo…

Vom reveni, poate nu la Sibiu, ci in alta parte…Dar cu acelasi entuziasm si sper in aceeasi formula (cel putin).. Imi place sa cred ca asta e doar inceputul…

To be continued…