“viata este uneori foarte zgarcita.trec zile, saptamani, luni si ani fara sa simti nimic nou.totusi, o data ce se deschide o usa, o adevarata avalansa patrunde prin spatiul inchis.acum nu ai nimic, iar in clipa urmatoare ai mai mult decat poti accepta.”

ne cerem (si implicit imi cer) rabdarea sa astept momentul magic care sa se repete nu zilnic, dar macar constant…ma asez acum in pat, inchid ochii si ma intreb daca ziua mea a trecut si am avut vreun moment magic.da, stiu, si azi m-am pierdut in valtoarea “ambitiilor meschine” si cred ca o sa inchei astfel, in profan si in absenta vreunei revelatii..

poate maine o sa fie altfel, imi pun toate sperantele in sufletul cald pe care il voi intalni, are numai 7 ani, multa viata si nu se zgarceste sa o imparta cu cei din jur; tocmai pentru ca nu a cunoscut inca vreo frantura din autorealizarile noastre, traieste inca dependent de siguranta ca mama si tata sunt langa el, se bucura sa zboare chiar si cu aripile de plastic ale unui avion de jucarie…si ma mai intreb de ce il iubesc atata pe copil si locul in care el traieste…pai cum sa nu o fac cand e printre putinele surse neconditionate de lumina? nu se teme sa iubeasca si isi asuma tacit rolul de Master of Ceremony, cu o complicitate perfect disimulata (in fata careia noi, adultii, cedam cuceriti…).

din tot ce am exprimat haotic aici vreau sa reiasa ca putini mai suntem capabili sa ne asumam responsabilitatea de a iubi constant, fara sa ni se ceara, fara sa ne simtim constransi in vreun fel, pur si simplu sa o facem, fara sa ne temem ca ne compromitem in vreun fel…

din pacate, nu cred ca mai stim ce inseamna “NOI”, cu atat mai putin “DOI”…